Vine o zi cand clipa care tace te aduce in pragul disperarii.Vine o zi cand iti dai seama ca tot ce ai sperat candva e murdar si lipsit de sens,cand lucrurile care te faceau fericit te plictisesc sau se umplu cu amintiri.Se umplu atat de mult,incat dau pe afara.Si atunci te intrebi care ti-e drumul,care ti-e scopul in aceasta invalmaseala de mase umane.Dar asta e una din intrebarile acelea enervante si apasatoare,care nu au raspuns.Si atunci incepi sa-l cauti,sa faci presupuneri,sa fabulezi in jurul aceluiasi subiect,sa iti epuizezi creierul si inima si sa astepti cu nepasare urmatoarea zi,care,la fel ca si aceea,iti pune rabdarea si intuitia la incercare.Cei mai multi trec peste ziua aceea.Dar ce se intampla cu cei care nu trec?
Intr-o discutie avuta cu niste prieteni apropiati mi-am revazut trecutul.Ma intreb daca a fost bine ca in repetate dati am actionat mai mult instinctual decat rational.Poate ca "bine" nu e cel mai potrivit cuvant,insa ce pot sa spun cu sinceritate este ca nu regret nimic.In acele momente a fost exact ce mi-am dorit.
Si nu dau vina pe ceva sau pe ceilalti pentru consecinte.Orice fapta presupune urmari.Ok,am actionat,stiind ca urmarile aveau sa se manifeste intr-un fel sau altul.Acelea au fost "stradutele" pe care le-am ales atunci,si ma gandesc ca mi-ar fi parut mai rau sa cotesc pe altele,fara a-mi satisface curiozitatea si nevoia de nou.Am simtit urmele unei maturizari precoce,dar la un moment dat o maturizare in masa ar fi urmat oricum sa ma loveasca.Si simt ca asta n-a fost totul,ca va urma ceva mai inexplicabil,dar mult mai puternic.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu