Iubim si suferim

De ce ne place sa ne afisam suferinta si sa ne batem cu pumnii in piept ca nimeni nu mai sufera ca noi si sa ne intristam si mai tare ca nimeni nu incearca sa ne spulbere tristetea? Sunt momente in viata cand ajungem la un anumit punct in care nu stim sigur ce ar fi corect sa facem . Oricat de experimentati am fi, toti trecem prin astfel de momente, momente cand simtim nevoia sa vorbim cu cei mai buni prieteni in legatura cu indoielile din suflet. Suntem un popor de oameni tristi si autocompatimitori, de victime, de miei si oi si niciodata de lupi.
"Putina mea experienta de viata m-a invatat ca nimeni nu e stapan pe nimic, totul e o iluzie....cand intalnim pe cineva avem impresia ca intreg universul e de acord, cu toate acestea daca ceva e gresit nimic nu ramane."
A existat o perioada în viata mea când suferinta devenise un mod de existenta de care eram dependenta. Si nu ma refer la durerile trecatoare, pricinuite de nedreptati pasagere la care am devenit imuna de-a lungul timpului, ci la suferinta imensa care s-a asternut peste sufletul meu de la un moment dat încolo, dupa ce am reusit în sfârsit sa iau o decizie înteleapta fara sa tin cont decât de propria-mi ratiune de a fi, aceea de a pune punct unei relatii fara sens.
Suferim pt ca suntem oameni, pt ca avem o inima in piept care bate...de emotie pt un examen, de emotie pt prima dragoste, de suferinta pt ca iubim sau am iubit cu atat inversunare...si s-a sfarsit. Nu vreau sa mai intorc pagina asa cum faceam altadata, vreau sa rup pagina si sa rescriu povestea...cu un alt inceput, cu o poveste noua si un alt deznodamant...bineinteles si cu alt mod de a-mi exprima suferinta. Oricat de mult as suferi eu sau altcineva, lumea nu se va schimba si nici nu se va opri in loc pt durerea noastra, lumea va continua sa patrunda in viata cu sau fara voia noastra.

Amintiri...doar amintiri

Vine o zi cand clipa care tace te aduce in pragul disperarii.Vine o zi cand iti dai seama ca tot ce ai sperat candva e murdar si lipsit de sens,cand lucrurile care te faceau fericit te plictisesc sau se umplu cu amintiri.Se umplu atat de mult,incat dau pe afara.Si atunci te intrebi care ti-e drumul,care ti-e scopul in aceasta invalmaseala de mase umane.Dar asta e una din intrebarile acelea enervante si apasatoare,care nu au raspuns.Si atunci incepi sa-l cauti,sa faci presupuneri,sa fabulezi in jurul aceluiasi subiect,sa iti epuizezi creierul si inima si sa astepti cu nepasare urmatoarea zi,care,la fel ca si aceea,iti pune rabdarea si intuitia la incercare.Cei mai multi trec peste ziua aceea.Dar ce se intampla cu cei care nu trec?
Intr-o discutie avuta cu niste prieteni apropiati mi-am revazut trecutul.Ma intreb daca a fost bine ca in repetate dati am actionat mai mult instinctual decat rational.Poate ca "bine" nu e cel mai potrivit cuvant,insa ce pot sa spun cu sinceritate este ca nu regret nimic.In acele momente a fost exact ce mi-am dorit.
Si nu dau vina pe ceva sau pe ceilalti pentru consecinte.Orice fapta presupune urmari.Ok,am actionat,stiind ca urmarile aveau sa se manifeste intr-un fel sau altul.Acelea au fost "stradutele" pe care le-am ales atunci,si ma gandesc ca mi-ar fi parut mai rau sa cotesc pe altele,fara a-mi satisface curiozitatea si nevoia de nou.Am simtit urmele unei maturizari precoce,dar la un moment dat o maturizare in masa ar fi urmat oricum sa ma loveasca.Si simt ca asta n-a fost totul,ca va urma ceva mai inexplicabil,dar mult mai puternic.