'Omul invata din propriile greseli''...o vorba spusa din batrani...insa greseala se repeta de''N'' ori si asta pentru ca suntem orbiti...de orgoliu, egoism, ura. Sentimente ce se nasc din suferinta, din nemultumiri, din dezamagiri, insa noi suntem singurii vinovati. Uitam de familie, de prieteni, uitam sa ne bucuram de nimicurile vietii, de micile atentii din partea apropiatilor.
Dar de ce suntem conceputi astfel? Din dorinta de a ajunge cat mai sus...din dorinta de a fi mai puternici, respectati? E posibil sa fie acestea motivele...si iar uitam esentialul
. Important nu e sa sufere cei din jur si noi nu, ci sa aducem zambetul pe buze unui prieten, sa dam o mana de ajutor unui suferind, sa tinem companie unui singuratic, sa facem fericit un copil, sa ne vizitam parintii batrani, sa luminam viata celor ce ii iubim...dar cu toate astea spunem mereu''NU AM TIMP''.
Azi devine ieri, maine astazi si vremea trece...Parul ni se albeste si ne gandim daca lupta ne-a adus satisfactii sau deziluzii...realizam ca am indepartat totul din calea noastra, iar regretul devine apasator. De aceea e bine sa ne amintim mereu sa pretuim viata cu fiecare minut, sa uitam de amaraciuni si sa spunem celor dragi cat ii iubim si cat ne bucuram ca sunt alaturi de noi.
E un sentiment pe cat de des intalnit si de normal, pe atat de complex si ciudat. Imi este dor de mama, de fiinta care stie cand si cum sa ma ia in brate "ca sa fie bine la aia mica". De mama mea care m-a rasfatat si ma va rasfata cata vreme va mai fi pe acest pamant, gratuit, fara sa astepte nimic in schimb.
Imi e dor de camera mea plina de "suveniruri" atarnate sau lipite peste tot. Aveam acolo pana si surprize cu fotbalisti lipite pe marginea usii de la dulap. Imi amintesc ca mama s-a suparat cand am lipit alea acolo. Uufff, cata vreme a trecut de atunci. Si cand am plecat am lasat toate acele amintiri acolo, inchise prin sertarase, prin dulapuri, prin cutiute... nu am luat mai nimic cu mine.
In ziua in care am plecat imi doream sa fug departe de tot ce ma inconjura acolo. Eram mereu in cautare de ceva nou. Pe vremea aceea credeam ca daca e nou e neaparat mai bun, oricum vroiam provocari, cat mai multe si cat mai dificile. Acum, dupa atatia ani de atunci, nu mai stiu cine sunt si ce imi doresc.
Am momente (multe!) in care imi e dor rau de acasa. Imi e dor de acel miros, imi e dor de mirosul de scortisoara din seara de Craciun cand mama termina ultimele prajituri, imi e dor de diminetile de duminica cand ma mutam dintr-un pat in altul, de dupa-amiezile de vara petrecute acolo cand mirosea a caldura dogoritoare si pepene galben, de mirosul rufelor puse la spalat de mama mea, de iernile geroase cand imi facea ceai cu lamaie si alaturi o felie doua cu unt si miere de albine, de serile in care mancam impreuna, eu, sora, mama si tata..
Imi e dor de cine eram eu atunci.... Nici nu imi amintesc bine cum eram, dar stiu ca eram un om mult mai fericit.
